CSRD după Omnibus: ieșirea din domeniul de aplicare nu scutește de măsurare

Adoptat de Parlamentul European în decembrie 2025, publicat în Jurnalul Oficial la 26 februarie 2026 și în vigoare din 18 martie, pachetul Omnibus și-a ținut promisiunea de simplificare: o companie intră acum sub incidența CSRD doar dacă depășește simultan 1.000 de angajați și 450 de milioane de euro cifră de afaceri. Potrivit Comisiei Europene, aproximativ 80% dintre companiile vizate inițial ies din domeniul de aplicare.

Standardele în sine au fost tocmai simplificate: Comisia Europeană a adoptat la 3 iulie 2026 actul delegat care introduce ESRS revizuite, cu peste 60% mai puține puncte de date obligatorii (peste 70% în total) și un cost de raportare redus cu cel puțin 30% per companie, aplicabil exercițiilor financiare care încep de la 1 ianuarie 2027. Pentru mii de companii de dimensiune medie care se pregăteau pentru raportare, tentația este uriașă: să renunțe la tot.

Ar fi o citire greșită a situației. Companiile foarte mari care rămân obligate trebuie să își documenteze lanțul de valoare, iar această cerință se propagă în aval: furnizorii lor, ieșiți din domeniul de aplicare reglementar, rămân în domeniul de aplicare comercial. Chestionarul ESG al clientului înlocuiește directiva, cu o diferență notabilă: nu anunță din timp, ci condiționează contractul.

Se adaugă băncile și asigurătorii, care integrează durabilitatea în condițiile lor, și licitațiile publice, care o punctează. Obligația juridică s-a concentrat; cerința de facto s-a răspândit.

Omnibus nu se oprește la raportare: simplifică și directiva privind diligența necesară în materie de durabilitate (CS3D), restrângându-i perimetrul și calendarul. Dar logica de fond supraviețuiește simplificării: actorii foarte mari rămân responsabili pentru lanțul lor de valoare și, prin urmare, vor continua să își chestioneze furnizorii, indiferent dacă aceștia intră sau nu în domeniul de aplicare.

Pentru companiile ieșite din domeniul de aplicare, EFRAG promovează de altfel un standard voluntar dedicat, gândit ca limbaj comun între IMM-uri și marii clienți. Semnalul este limpede: raportarea obligatorie se restrânge, în timp ce datele standardizate de durabilitate devin lingua franca a relațiilor comerciale.

Pe teren, departamentele de achiziții ale grupurilor obligate își raționalizează chestionarele pentru furnizori în jurul standardelor simplificate, băncile integrează durabilitatea în grilele lor de creditare, iar achizițiile publice o punctează în licitații. Trei canale, aceeași consecință: compania medie va răspunde la zeci de solicitări ESG pe an.

Fără o bază internă de măsurare, fiecare chestionar devine un proiect: se recolectează, se reestimează, se transmit cifre care diverg de la un client la altul. Costul ascuns al „mai multor obligații informale” poate depăși costul obligației în sine, dacă nu ți-ai structurat datele o dată pentru totdeauna.

Poziția rațională pentru o companie de dimensiune medie nu este nici birocrația de raportare de dinainte de Omnibus, nici abandonul: este o maturitate ESG măsurată, proporțională, din care poți extrage la cerere ceea ce solicită un client, o bancă sau o licitație publică. Să știi unde te afli în privința energiei, emisiilor, lanțului de aprovizionare, fără a mobiliza o echipă cu normă întreagă.

Exact asta permite un cadru de referință de maturitate: măsurarea structurată mai întâi, raportarea ca produs secundar, în formatul solicitat. Omnibus a eliminat obligația de a spune totul; nu a eliminat necesitatea de a ști.